Atat de mult ne-am obisnuit cu vorba „criza”, incat parca nu ne mai pasa ca primejdia pierderii locului de munca sau a diminuarii salariului ne paste la tot pasul, ca suntem din ce in ce mai epuizati de munca, de griji si de datorii.
Aproape ca nu ne mai pasa ca ne-am putea ridica oricand intr-o revolta greu de controlat, ca putem iesi oricand vuind in strada, ca ne plange stomacul si ne plang pruncii de foame, ca stresul a devenit atat de contopit cu viata noastra incat nu ne-am putea lipsi de el si de distrugerea pe care ne-o provoaca in tot organismul si in toata viata noastra.
Aproape ca nu ne mai pasa ca protestam degeaba, ca tot la mana guvernantilor ajungem. Aproape ca nu ne mai pasa ca oriunde am merge in tara constatam ca oriunde la altii ar putea fi mai bine. Aproape ca nu ne mai pasa ca intr-o buna zi ne-am putea uri tara si poporul din care inca mai facem parte. Sau poate ca inca ne mai pasa, dar nu vrem s-o recunoastem.
