Relaţia cu oraşul în care am locuit pentru un an şi jumătate, ca majoritatea relaţiilor de lungă durată a avut un început greu şi o perioada lungă de ajustare la noul “climat”.

Au fost momente când am spus că e superficial , lipsit de viaţă, un fals, ridicol şi tărâmul celor proşti, dar cu noroc în viaţă.

Uitându-mă în urmă ştiu că am avut dreptate, dar chiar şi aşa, exact ca în dragoste, chiar dacă îi ştiu defectele, am trecut prin prea multe împreună, am împărţit câteva momente de bucurie, am învăţat multe din experienţă şi am crescut în acelaşi timp, aşa că tresar puţin la ideea că în mai puţin de 3 săptămâni o să-i spun “la revedere”.

Ciudat cum inspiraţia mă găseşte mereu în locuri aglomerate, aşa cum s-a întâmplat din nou, de dată asta de dimineaţă, mergând pe plajă cu o cafea în mâna. Am realizat că ceea ce însufleţeşte un loc şi-l face interesant, unic nu are de-a face cu bogăţia locului respectiv, ci cu trăsăturile oamenilor care îl inhabiteaza.

Aici, mai bine de 70 % din locuitori sunt expatriaţi, în jur de 202 naţionalităţi diferite *, fiecare punându-şi amprenta culturilor în care s-au născut şi făcând din acest loc, altfel plictisitor, cel puţin un loc în care dacă eşti îndeajuns de curajos să arunci o privire o să descoperi atâtea lucruri despre ţine oglindite şi filtrate prin experienţă şi obiceiurile altor culturi.

Spre exemplu, majoritatea femeilor din ţările arabe, mai ales cele unde se pune accent pe tradiţie şi religie (Arabia Saudită, Katar, etc ) sunt obligate de lege să fie acoperite mereu în public, să se căsătorească doar cu un bărbat ales de familie, nu pot să conducă , nu au voie să poarte centură de siguranţă şi până nu de mult nu aveau dreptul la acelaşi nivel de educaţie ca bărbaţii.

Tot în ţările menţionate mai sus, religia este transformată în politică şi invers. Ar fi multe lucruri de relatat cu privire la diversele obiceiuri ale diferitelor culturi, dar mă opresc aici ştiind că aţi prins ideea.

Întorcându-mă la subiect, să termin în aceeaşi notă melancolică şi metaforică, o mică declaraţie de dragoste – “Dubai, n-o să te uit niciodată şi poate o să ne revedem în curând!!”

3 documentare care nu m-au impresionat

Nu sunt eu mare critic de film, dar atunci când nu înțeleg despre ce e vorba într-un film – în cazul de față documentar – mi se pare că a fost făcut degeaba, fără a servi unui anumit scop. Documentare se pot realiza pe orice temă dorește fiecare individ în parte atâta timp cât acesta dispune de resurse pentru a-l finanța. Ba chiar, unele documentare se realizează cu investiție minimă dacă respectivul individ are o cameră de filmat.

După cum probabil ați văzut și în articolele anterioare, zilele trecute am tot fost pe la Cinema Studio pentru a vedea diverse documentare. Unele mi-au plăcut, le-am apreciat și am scris despre ele, dar acum a venit momentul în care trebuie să scriu și despre unele mai puțin plăcute, care nu m-au impresionat mai deloc. Ca să nu lungesc vorba mai mult decât e necesar, le voi enumera aici pe cele 3 din care nu am înțeles nimic, iar apoi voi discuta puțin despre fiecare în parte. Documentarele în cauză sunt: Normalization, Byeway și Here be dragons.

Primul dintre ele, Normalization (Normalizare), este o coproducție slovaco-cehă ce spune povestea uciderii unei tinere de 20 de ani în 1976, crimă ce a rămas nerezolvată chiar și în ziua de astăzi, chiar dacă câteva persoane au stat închise în celulele penitenciarelor ani buni de zile.

După ispășirea pedepsei, presupușii vinovați încearcă să își dovedească nevinovăția în contextul în care investigația și judecarea cazului au numeroase hibe procedurale, de la apariția unor martori falși puși să dea declarații sub amenințarea serviciilor secrete până la grăbirea anunțării sentinței. Documentarul prezintă în mod realist sistemul comunist din Cehoslovacia anilor respectivi, cât și sistemul judiciar deficitar din zilele noastre care se aseamănă extrem de mult cu cel din România.

Al doilea film despre care doresc să spun câteva vorbe se numește “Byeway” (Autostrada) și este tot o producție cehă. Filmul documentează greutatea cu care se construiește autostrada D8 ce dorește să facă legătura dintre Praga și Berlin, cât și dificultățile pe care constructorii le întâmpină din partea unui activist al organizației Children of Earth. Din cauza numeroaselor procese intentate statului de către organizația respectivă, costurile autostrăzii au crescut enorm, iar darea în folosință s-a amânat ani buni, ultimii 16 kilometri fiind încă în lucru la ora actuală pentru că traversează o regiune protejată a Boemiei. Din punctul meu de vedere ar fi trebuit să se ajungă la un fel de compromis între autorități și activiști astfel încât să se poată finaliza acele lucrări pentru că în cele din urmă populația țării are de pierdut.

Ultimul documentar pe care l-am văzut la #oneworldromania este “Here be dragons” (Aici sunt dragoni) și nu am înțeles mare lucru din el în afară de faptul că este despre Albania și atmostfera tristă de după comunism, atmosferă ce se aseamănă foarte mult cu cea de la noi din țară. Regizorul încearcă să facă o incursiune în inima Albaniei timp de câteva zile și să înțeleagă în timpul petrecut acolo ce înseamnă viața din acea țară. În ciuda faptului că filmul a fost extrem de bine primit de critici și recomandat de foarte multă lume, eu, personal, nu aș putea să dau mai  multe detalii. Prin urmare, vă las să urmăriți trailer-ul și să încercați să înțelegeți ceva. Poate așa reușiți să mă lămuriți și pe mine cam ce se petrece.

Fiind zi de weekend și cum toată lumea are timp liber destul, vă recomand să nu ratați ultimele documentare din cadrul festivalului One World Romania pentru că merită să fiți informați, indiferent de domeniu. Programul ultimelor zile ale acestui festival îl găsiți pentru ziua de sâmbătă aici, iar pentru duminică aici.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *